[Haftara Haiei Sara: Regi I 1:1-31]

Dintre toate fragmentele alese ca Haftara, probabil că Haftara asociată pericopei Haiei Sara este una din cele mai evidente ca motiv și justificare. Ambele texte discută un moment de final de viață al unui erou principal, precum și reacția celor din jur în fața acestui moment.

În pericopă, Tora ne spune următoarele:

Viața Sarei a fost o sută de ani și douăzeci de ani și șapte ani — anii vieții Sarei. Sara a murit în Kiriat Arba care este Hebron în Țara Canaanului; și Avraham a venit să o elogieze pe Sara și să o jelească. — Geneza 23:1-2

Versetele de debut ale Haftarei surprind o scenă similară. Regele David, protagonistul poveștii, nu a murit încă, însă aflăm din textul biblic că:

Regele David era bătrân, înaintat în vârstă; îl acopereau cu haine și nu se încălzea. — Regi I 1:1

Un prim aspect derivat ca învățătură din aceste versete este conceptul de teșuva, reîntoarcerea pe calea cea bună, pe care atât fiii lui Avraham și ai Sarei, precum și Regele David o întreprind în decursul poveștii, imediat după momentul dispariției protagonistului principal. Am discutat pe larg acest concept în cadrul comentariului la pericopa Haiei Sara de anul trecut, 5775.

Însă continuitatea familiei și a memoriei celui decedat nu pot depinde doar de teșuva, care este un concept reflexiv, o acțiune realizată de către urmași asupra propriei persoane. Pentru ca micro-cosmosul familiei sau poporului să rămână intact după dispariția personajului principal, mai este nevoie adesea și de momente testamentare realizate de acesta înainte de a muri și care au rolul să-i afecteze pe urmași și să le pună viața în ordine.

După moartea Sarei, Avraham îl trimite pe Eliezer să caute o soție pentru Ițhak. Deși pe tot parcursul poveștii joacă un rol important, Eliezer este identificat în mod constant în pericopă prin apelativul העבד (”servitorul”). După ce în Geneza 15:2 Avraham se teme că Eliezer îi va fi singurul moștenitor (”Ce îmi poți da Tu oare când sunt fără urmași și căpetenia casei mele este Eliezer din Damasc?”) — textul biblic marchează aici rolul lui Eliezer cu multă emfază. El este un servitor de încredere… însă doar atât. Eliezer nu va continua seminția lui Avraham, iar acesta din urmă trebuie așadar să se îngrijească de viitorul familiei.

La fel se produc lucrurile și în Haftara. Regele David are doi fii: Adonia și Solomon. Deși numeroase indicii fuseseră deja oferite în sprijinul ideii — înțelese perfect de soția lui David, Batșeba, și de profetul Natan — că Solomon este cel ales, Adonia pare să nu înțeleagă. Un episod marcant surprins de Haftara se circumscrie în jurul promisiunii Regelui David făcută pe patul de moarte:

Regele David a răspuns, spunând: ”Să vină Batșeba la mine.” Ea a venit înaintea regelui și a stat înaintea regelui. Regele a jurat și a spus: ”Precum este viu Dumnezeu, Cel care mi-a răscumpărat viața din toate necazurile — așa ți-am jurat ție pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, spunând: fiul tău Solomon va domni după mine și va sta pe tron în locul meu. Așa voi îndeplini în această zi.” — Regi I 1:28-30

Două întrebări majore se nasc din aceste versete:

  1. De ce sunt atât de importante aceste momente testamentare?
  2. Care este de fapt reacția corectă în fața dorinței exprimate a părinților?

Desigur, întrebările au răspunsuri variabile, în funcție de circumstanțe și de momentul de timp (ex: în vechime comparat cu zilele noastre). Însă, indiferent de aceste variabile, importanța exprimării ultimei dorințe nu este practic contestabilă. În zilele noastre, ca și în zilele lui Avraham sau ale lui David, părinții doresc să le ofere copiilor o direcție și le comunică acest lucru sub o formă sau alta. Este modul lor de a se asigura că voința le este cunoscută, că valorile în care cred sunt clare, că viața în sine are o șansă să meargă mai departe așa cum și-au imaginat-o, chiar după ce ei, părinții, au pășit ”dincolo” și nu o mai pot controla.

În lumea de astăzi, copiii au adesea tendința să nu asculte de părinți. Au tendința să devină independenți la vârste fragede — uneori chiar prea independenți și la vârste prea fragede. (Probabil că această tendință s-a manifestat și în alte epoci istorice, deși fiecărei generații i se pare că se manifestă mai acut în timpul propriei vieți.) Tora și Haftara vin să ne ofere un model alternativ la acest fenomen, în care copiii — și, în general, supraviețuitorii — au măcar deschiderea de a asculta ultimele dorințe, chiar dacă nu sunt neapărat convinși pe moment că le vor îndeplini ad literam.

Desigur, nici în textul biblic — ca și în realitatea zilelor noastre — drumul de la dorință la realizare nu este unul simplu sau ușor… Relațiile dintre Ițhak și Ișmael nu devin perfecte doar pentru că Avraham își dorește asta. Animozitățile dintre Adonia și Solomon nu se fac nevăzute doar pentru că David își comunică viziunea de succesiune la tron înainte de moarte. Însă continuității familiei i se dă o șansă.

Și asta se întâmplă pentru că toți protagoniștii înțeleg că această continuitate este condiționată de doi factori: ceea ce zic părinții și ceea ce fac copiii. Dacă părinții nu au ocazia să își exprime dorința, copiii s-ar putea să nu știe ce e bine sau ce și-ar dori părintele și rezultatul poate fi unul nedorit. Idem, un rezultat nedorit apare și dacă soții supraviețuitori sau copiii aleg să desconsidere dorința exprimată. Exprimând și ascultând, valorile familiei și drumul pe care trebuie mers devin mai clare și mai bătătorite.

Descriind aceste momente precum și reacția supraviețuitorilor în fața lor, Tora și Haftara ne zugrăvesc o lume în care generațiile se completează una pe cealaltă și își continuă destinul. Aidoma unei construcții în care straturile de cărămidă sunt așezate unele peste altele — în pericopă și în Haftara asociată moștenirea unei generații stă la baza drumului urmat de generația următoare.

Și tot așa ni se sugerează să facem și noi… Să ascultăm ce au de zis strămoșii, bunicii, părinții, generația de dinainte. Chiar dacă ei nu înțeleg sau nu simpatizează pe deplin cu lumea noastră, a celor (mai) tineri — aportul trecutului la determinarea viitorului nu trebuie subestimat. El rămâne piatra de temelie și suportul pentru orice construcție, precum și legătura noastră cu ceea ce ne-a format ca indivizi și ca popor.

* * *

Astăzi, 11 noiembrie, când scriu aceste rânduri, în Canada (unde locuiesc) este Rememberance Day — Ziua Aducerii Aminte. O zi în care oamenii își amintesc de eroi, pun flori pe mormintele celor căzuți în războaie și — mai ales — ascultă mărturiile supraviețuitorilor. Este o zi în care testamentele înaintașilor redevin actualitate, o zi când valorilor care i-au călăuzit li se oferă din nou o voce, când trecutul întâlnește în mod emoționant prezentul, pentru a defini viitorul unei națiuni și a fiecărui individ în parte. Este o zi în care mesajul pericopei Haiei Sara și a Haftarei asociate este mai proaspăt și mai actual ca oricând. O zi în care — după cum spunea și William Shakespeare prin gura lui Antonio în ”Furtuna”: ”Ceea ce a trecut, este de fapt prolog.”

Șabat Șalom!

Share This