La doar câteva momente după ce Îl rugăm pe Dumnezeu să acționeze împotriva dușmanilor noștri, rugăciunea capătă o nouă dimensiune odată cu cea de-a treisprezecea binecuvântare, ברכת צדיקים — Birkat Țadikim, binecuvântarea pentru ”cei drepți”.

De fapt, sintagma ”cei drepți” este mai mult o noțiune generică, deși ea apare explicit în textul binecuvântării. Există însă o întreagă înșiruire de categorii pentru care ne rugăm în această binecuvântare și un concept unificator foarte puternic și interesant. Iată însă textul binecuvântării:

Peste cei drepți și peste cei devotați și peste bătrânii rămășiței poporului Tău, casei lui Israel, și peste rămășița învățaților și peste cei drepți convertiți [la iudaism] și peste noi, să se reverse, Te rugăm, mila Ta, Doamne, Dumnezeul nostru. Și dă răsplată bună tuturor acelora care se încred în Numele Tău cu adevărat și pune partea noastră alături de ei, și fie ca în veci să nu ne rușinăm că am crezut în Tine și că de mila Ta cea mare ne-am atașat complet și cu adevărat. Binecuvântat ești Tu, Doamne, reazemul și adăpostul celor drepți. — A treisprezecea binecuvântare din Șmone Esre

Șase categorii distincte sunt menționate aici:

  1. צדיקים — țadikim — cei drepți și devotați, cei care acționează în numele dreptății și îndeplinesc cu meticulozitate poruncile Torei
  2. חסידים — hasidim — cei pioși, care acționează nu doar strict în litera legii, ci merg chiar dincolo de ea, motivați de spiritul ei, de dragoste și bunătate.
  3. זקני עמך — ziknei amha — bătrânii poporului, conducătorii spirituali ai națiunii, cei care inspiră, prin modul lor de viață și prin înțelepciunea pe care o degajă, atât atașamentul profund față de valorile trecutului, cât și progresul în spiritul acestora
  4. פליטת בית סופריהם — pleitat beit sofreihem — educatorii, învățătorii, rabinii și toți cei care și-au dedicat viața susținerii procesului educațional și învățării Torei. (Textul menționează termenul de ”rămășiță”, pentru a se alinia cu conceptul de ירידת הדורות — ieridat hadorot — faptul că, din păcate, spiritualitatea a fost și este în continuare în descreștere de la generația lui Moșe și până în zilele noastre.)
  5. גרי הצדק — gherei hațedek — cei care s-au convertit cu sinceritate la iudaism, alegând să devenină astfel parte din poporul evreu și din moștenirea și destinul pe care Dumnezeu i le-a hărăzit acestuia
  6. עלינו — aleinu — noi, cei care ne rugăm, simpli evrei, cu dorința de a ne atașa de Sursa tuturor binecuvântărilor și de a ne identifica cu valorile pe care Dumnezeu le-a oferit omenirii în Tora

De fapt, dacă privim cu atenție, binecuvântarea continuă cu o a șaptea categorie (”toți cei care se încred în Numele Tău cu adevărat”), pentru care Îi cerem lui Dumnezeu ”o răsplată bună”.

Și aici se află de fapt cheia întregii enumerări…

Ce putem oare înțelege din ideea de a ne ”încrede în Numele lui Dumnezeu”? Ce înseamnă de fapt credința în Dumnezeu? Și cum putem oare cere o răsplată pentru credința noastră?

Primul lucru pe care îl putem spune — deși subiectul este, desigur, extrem de vast — este că în Tora nu există propriu-zis o poruncă de a crede în Dumnezeu. Există într-adevăr o poruncă de a nu nega existența lui Dumnezeu, există o poruncă de a nu Îl blasfemia pe Dumnezeu, există o altă poruncă de a nu venera idoli (porunci prezente, de altfel, și în Cele Șapte Legi Noahice, obligatorii — conform iudaismului — pentru întreaga omenire). Există desigur și prima din Cele Zece ”Porunci” (Aseret Hadibrot — în traducere corectă: Cele Zece Spuse), în care Dumnezeu afirmă: ”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din Țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 2:20). Însă prima din cele zece ”porunci” nu este de fapt o poruncă! Ea este în mod simplu o introducere, o prezentare, menționarea lui Dumnezeu ca entitatea care ne-a eliberat din robie, pentru ca la Sinai să ne ofere Tora și poruncile ei. Credința în Dumnezeu nu este legiferată direct, pentru că Dumnezeu a oferit oamenilor liberul arbitru, noțiune care include și libertatea noastră de a-L accepta pe Dumnezeu sau de a-L respinge. După cum spune și Talmudul:

הכל בידי שמיים חוץ מיראת שמיים — Hakol be’iedei șamaim, huț me’irat șamaim — Rabi Hanina a spus: Totul este în mâinile lui Dumnezeu, mai puțin teama de Dumnezeu. Omul are libertatea să Îl slujească pe Dumnezeu sau nu, precum este scris: ”Și acum, Israel, ce cere Domnul de la tine? Doar să ai teamă de Domnul Dumnezeul tău, să mergi pe căile Sale și să Îl iubești cu toată inima ta și cu tot sufletul tău.” (Deuteronom 10:12) Dumnezeu îi cere omului să facă aceste lucruri, însă alegerea [de a le face sau nu] este în ultimă instanță în mâna omului.  — Talmud, Tratatul Brahot 33b

Credința în Dumnezeu este, așadar, o alegere! Și nici măcar nu este o alegere oarbă, ci una influențată de experiențe prin care am trecut, oameni pe care i-am cunoscut și decizii pe care le luăm în viața cotidiană. Desigur, credem în puterea lui Dumnezeu de a ne crea și susține, credem în dragostea Lui și în grija pe care ne-o poartă, în faptul că valorile pe care ni le-a dat și calea pe care ne-a indicat-o sunt menite a ne călăuzi către bine, însă liberul arbitru ne oferă posibilitatea de a ne făuri — în cadrul unor balize generice evreiești — propria cale în credință și spiritualitate, de a ne defini credința și acțiunile într-un mod care să rezoneze cu propria noastră conștiință și personalitate.

Sintagma ”cei care se încred în Numele Tău cu adevărat” nu este așadar aici o descriere a unei credințe oarbe. Dimpotrivă, ea reprezintă asumarea unui parteneriat între om și Dumnezeu, o idee pe care am mai amintit-o de altfel și în trecut, în alte comentarii. Pentru a ne putea încrede cu adevărat în Dumnezeu, trebuie să avem atât opțiunea alegerii de a ne apropia de El, cât și cea de a ne îndepărta. Trebuie să avem — în toate acțiunile noastre — conștiința responsabilității pe care o purtăm, nu numai față de noi înșine, ci și față de ceilalți (ex: familie, copii, prieteni) și față de însăși noțiunea de credință și atașament, așa cum transpare ea din acțiunile noastre. Atunci când facem bine, ne identificăm cu Sursa Binelui, declarându-ne așadar credința adevărată. Iar atunci când facem rău, ne disociem de Dumnezeu și de dorința Sa de a aduce bine în lume. Alegerea ne aparține!

Unul din rabinii ieșivei Har Ețion din Israel, rabinul Ezra Bick, scria pe această temă, citând ideile unui celebru rabin spaniol al secolului al 15-lea, rabinul Ițhak Arama (Akedat Ițhak):

Sursa destinului religios al unui om este libertatea sa, care depinde intrinsec de abilitatea de a face fapte morale. Îndemnul lui Dumnezeu față de om de a face bine presupune faptul de a-i da omului libertate și responsabilitate față de lumea în care trăiește. […] Dumnezeu nu este total activ și total responsabil pentru absolut tot ce se întâmplă în lume, pentru că dacă ar fi așa, omul însuși nu ar mai fi deloc responsabil. — rabin Ezra Bick, Virtual Beit Midrash, Yeshivat Har Etzion

În spiritualitatea iudaică, credința și responsabilitatea merg mână în mână. Ele funcționează ca balize ale gândirii și acțiunilor noastre și ne influențează amprenta pe care o lăsăm asupra lumii din care facem parte. Credem în Dumnezeu, dar credem totodată și în răspunderea noastră ca oameni, de a Îl emula pe cât ne stă în putință, în milă, bunătate și adevăr.

Când Îi cerem așadar lui Dumnezeu în Șmone Esre să ne ofere o ”răsplată bună” pentru cei care ”se încred cu adevărat în Numele Său”, de fapt ceea ce Îi cerem este să ne permită să facem fapte bune în Numele lui Dumnezeu. ”Răsplata bună” este continuul sprijin pe care Dumnezeu ni-l oferă, mâna pe care ne-o întinde pentru a-I fi parteneri în menținerea și elevarea lumii în care trăim, în a diminua și curma suferința, în a aduce un zâmbet pe fața cuiva, în a lăsa generațiilor următoare un cadru cu un milimetru mai bun și mai pur decât cel în care am trăit noi.

Iar când Îi cerem lui Dumnezeu să vegheze asupra tuturor celor menționați în textul binecuvântării, ceea ce Îi cerem de fapt este să continue să prețuiască și să aprobe alegerile pe care le facem întru bine, în deplină libertate dar și în atașament față de valorile Sale. Îi cerem să ne ajute să mergem și mai departe pe calea cea dreaptă, așa cum o fac și țadikim, hasidim sau ziknei amcha. Îi cerem să avem tăria de a învăța noi înșine și de a contribui la revigorarea învățăturii Torei, la revirimentul ”rămășiței cărturarilor”, pleitat beit sofreihem. Îi cerem să avem inspirația spirituală și devotamentul celor care aleg din proprie inițiativă să fie evrei (gherei hațedek). Și Îi cerem, în ultimă instanță, ca în cuvântul ”aleinu” (”noi”) să devenim identificați cu toți cei care — prin spiritualitatea, ideile și acțiunile pe care le promovează — aduc cinste Numelui etern al lui Dumnezeu și fac ca lumea în care trăim să fie mai bună.

Numai prin acest exercițiu de voință, credință și acțiune putem continua să existăm ca ființe morale și să Îi facem cinste lui Dumnezeu ca oameni creați după asemănarea Sa. După cum afirmă și un citat adesea atribuit lui William Shakespeare, dar care, se pare, aparține de fapt unui contemporan de-al său:

Dragostea față de Divinitate îi oferă și omului un strop de divinitate. — Sir Philip Sidney

Hag Sameah și Șabat Șalom!

Share This