Pentru omul modern, în special nevorbitor de ebraică, textul Torei ascunde adesea mistere de nepătruns. În pericopa Bereșit, în chiar debutul lumii așa cum o știm, un astfel de mister se dezvăluie sub forma unei nuanțe de traducere adesea ”ratate” de comentatori:

Astfel au fost încheiate cerurile și pământul și toată oștirea lor. Până în ziua a șaptea Dumnezeu Și-a terminat lucrarea pe care o făcuse și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, așer bara Elokim la’asot.

Ultimele patru cuvinte din versetul 2:3 al Genezei – vorbind despre momentul exact dintre cea de-a șasea zi a Creației și cea de-a șaptea – sunt probabil printre cele mai greșit traduse cuvinte din întreaga Tora. De obicei, traducerea este ”pe care Dumnezeu o zidise și o făcuse” (Ediția Dumitru Cornilescu). Alte traduceri – din păcate la fel de eronate – oferă varianta ”pe care Dumnezeu le-a făcut și le-a pus în rânduială.”

Să redăm așadar traducerea corectă, direct din ebraică, a versetului 2:3 din Geneza: ”Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ea S-a odihnit [sau, mai degrabă, abținut] Dumnzeu de toată lucrarea Sa, pe care Dumnezeu a creat-o spre a face.”

Unul din principalii comentatori ai Torei, Ramban (Nahmanide, 1194-1270), oferă mai multe variante de interpretare a acestui verset, în conformitate cu traducerea sa corectă.

O primă variantă – cu o interpretarea chiar și mai nonconformistă, bazată pe Midraș Bereșit Raba 11:9 – provine din comentariul lui Rași (1040-1105): “așer bara Elokim la’asot” face aluzie la faptul că la finalul zilei a șasea a Creației, munca lui Dumnzeu nu era încă terminată. Ar fi fost necesară încă o zi pentru a completa întreaga Creație, însă Dumnezeu a decis ca ziua a șaptea să fie sfântă, o zi de odihnă atât pentru Creator, cât și pentru creațiile Sale. Așadar, explică Midrașul, Dumnezeu Și-a dublat ”efortul” în ziua a șasea, terminând întreaga Creație înainte de Șabat.

Ca paralelă cu acest concept al dublării și devansării muncii (indicat de aparenta repetare a verbelor de acțiune ”bara” – a crea și ”laasot” – a face), în Exodul 16:23-24, Dumnezeu le poruncește evreilor să colecteze mana, hrana miraculoasă care cădea din ceruri, în porție dublă în ziua a șasea, tot pentru a se putea odihni în ziua de Șabat.

Un alt comentator, Avraham Ibn Ezra (1089-1164) oferă o explicație complet diferită. Expresia ”așer bara Elokim la’asot” se referă la capacitatea tuturor lucrurilor create – și în special a animalelor și plantelor – de a se multiplica, de a produce alte lucruri similare cu ele, dincolo de cele șapte zile ale Creației inițiale. Fiecare specie, explică Ibn Ezra, Dumnezeu a ”creat-o spre a face [mai multe exemplare de același fel]” , altfel spus a înzestrat-o cu forța de a continua Creația începută de El în acele zile.

Discutată adesea de comentatori, această interpretare oferă totodată o privire sumară asupra planului divin al Creației, precum și asupra rolului lui Dumnezeu dincolo de zilele Creației din Cartea Genezei. Astfel, planul divin include și acțiunea nemijlocită a creațiilor (plante, animale, oameni) pentru a ”definitiva”, sau – mai corect spus – pentru a reînnoii permanent lumea creată.

Desigur, Dumnezeu a făcut în debutul istoriei ceea ce nimeni altcineva nu poate face: a creat lumea ex nihilo (din nimic). Însă rolul Său după această primă acțiune S-a modificat. Dacă în primele zile ale Creației și în special în primele cinci zile, Dumnezeu era singurul cu putere creatoare, o parte din această putere creatoare Dumnezeu a transferat-o omului, luându-l și invitându-l să-I fie ”partener” în continuarea procesului creator.

De altfel, noțiunea kabalistică dar și umanist-universalistă de tikun olam, așa numita ”reparare a lumii” sau construirii unei lumi mai bune de către om își are originea în parte tot aici. Conform Kabalei Luriene spre exemplu, Crearea lumii a însemnat o ”contractare” voluntară a lui Dumnezeu din forma Sa infinită pentru a crea un spațiu gol în care să poată crea lumea așa cum o știm. În timpul acestui proces, precum și în timpul creației propriu-zise, energia divină canalizată pentru Creație a spart ”vasele” și ”conductele” prin care fusese transmisă în lume și a permis răspândirea scânteilor divine în întreagul univers. Pentru a închide cercul, explică Kabala, omul este necesar să devină partenerul lui Dumnezeu și să ”adune” aceste scântei de divinitate din univers, punându-le înapoi la locul lor de drept și readucând lumea la pefecțiunea ei inițială.

După două concepte inedite și pline de semnificații provenite de la Rași și Ibn Ezra, Ramban oferă și o a treia explicație. Pentru Ramban, sintagma ”așer bara Elokim” – ”pe care Dumnezeu a creat-o” se referă explicit și direct la cele șapte zile ale Creației inițiale. Prin contrast, cuvântul ”la’asot” – ”[spre] a face” face aluzie la o paralelă între acele zile ale Creației și existența ulterioară a lumii. Șapte milenii – atât ne spune Ramban că este destinată lumea noastră să existe.

Primele două zile ”de vid” – în care, în Geneza au fost create doar cerurile, pâmântul, lumina și separarea între ceruri și pământ – corespund primelor două milenii după calendarul iudaic în care ”vidul” a existat prin faptul că monoteismul nu a prins rădăcini în lumea antică. Primul monoteist marcant, Avraham, s-a născut abia în anul 1948 de la Crearea Lumii și și-a început credința monoteistă (conform Midrașului) în anul 1996, cu doar 4 ani înainte de încheierea celui de-al doilea mileniu al lumii.

Următoarele două zile ale Creației au adus în existență pâmântul, vegetația, Soarele, Luna și stelele. Prin corespondență, mileniul al treilea din existența lumii a adus cu ele construirea Templelor din Ierusalim (primul în anul 2928 de la Crearea Lumii), simbolizând creșterea ”fructelor” reprezentate de îndeplinirea poruncilor divine. Iar al patrulea mileniu a conturat paralela cu Luna, care crește și descrește după un ciclu prestabilit. Idem, poporul lui Israel a ”descrescut” din culmea gloriei sale și a fost răspândit prin Diaspora odată cu distrugerea Celui de-al Doilea Templu în anul 3828.

Zilele a cincea și a șasea au reprezentat crearea animalelor și apoi a omului. În mileniile corespondente, ”omul a devenit precum peștii apelor și precum târâtoarelor care nu au niciun stăpân” (Habakuk 1:14) În toată această perioadă – în care suntem și noi acum, în anul 5775 de la Creație – o luptă continuă se duce între latura umană și cea animalică a fiecărei persoane. O luptă între materialism și spiritualitate, între conștientizarea prezenței lui Dumnezeu în lume ca Susținător al întregii Creații și dorința omului de a își aroga meritele tuturor realizărilor, o luptă de tranziție între prezent și Era Mesianică, simbolizată de cea de-a șaptea zi a Creației (Șabatul) și de al șaptelea mileniu al lumii.

Iată așadar trei interpretări absolut fenomenale ale unui simplu verset din Cartea Genezei, adesea interpretat superficial și eronat de translatori:

1. o dublare a muncii divine în ziua a șasea, pentru a permite în lume infuzia de odihnă și sfințenie specifică zilei de Șabat;
2. un parteneriat între Dumnezeu și om pentru a completa și reînnoii permanent Creația divină; și
3. o paralelă istorică dar și spirituală între momentul inițial al existenței universului și toate lucrurile prin care a trecut și este menită să treacă omenirea de atunci și până la final.

Și, aș adăuga eu: un îndemn la introspecție și reflecție legat de rolul propriei persoane în tot planul divin, precum și de obligația și contribuția potențială pe care fiecare o are și o poate aduce în lumea lui Dumnezeu.

Șabat Șalom!

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.