“Plimbandu-ma” pe Internet zilele trecute, am gasit absolut din intamplare intr-o cautare pe Google, o fraza care mi-a atras atentia in mod deosebit. Era o intrebare formulata pe site-ul de intrebari si raspunsuri gazduit de Yahoo de un sau o oarecare, sub un pseudonim absolut banal: “jcrewcatt”. Intrebarea insa mi-a atras atentia deoarece mi-am dat seama cat de des mi-o pun si eu si cat de des ne-o punem cu totii, sub o forma sau alta… Pe site, intrebarea primise un singur raspuns, oferit de catre un alt necunoscut, “smiley.george”, care afirma despre sine doar ca este crestin si ca are incredere in puterea rugaciunii. Dar iata despre ce este vorba…

jcrewcatt: “Oare Dumnezeu stie ca sunt in viata si ca traiesc in Ohio? Ma gandeam doar… Cred ca Dumnezeu m-a uitat complet, chiar daca eu nu L-am uitat…”

smiley.george: “Da, Dumnezeu stie ca traiesti, stie unde esti si ce faci, stie cate fire de par ai pe cap, chiar si dupa ce te-ai pieptanat. Dumnezeu te iubeste si vrea sa vorbesti cu El si iti va raspunde. Dupa ce Ii vorbesti, ramai tacut si asculta, va fi o voce foarte inceata, insa o poti auzi. Dumnezeu este cu tine chiar acum.”

Asa cum am spus, mi s-a parut formidabila intrebarea… Simpla si naiva, insa totodata profunda si serioasa: oare Dumnezeu stie ca suntem in viata?

Pericopele pe care le citim in aceasta saptamana, Behar si Behukotai, sunt cele cu care se incheie Cartea Leviticului (Vaikra). Ele vorbesc despre shmita (anul in care, odata la sapte ani, pamantul Israelului trebuie sa “se odihneasca”), despre anul de Iovel (jubileul), cand toate proprietatile si toti oamenii redevin liberi si despre relatia dintre oameni si Dumnezeu, despre binecuvantarea sau blestemul pe care le primim pentru respectarea sau nerespectarea poruncilor Torei. Ascultam — primim rasplata; nu ascultam — suntem pedepsiti…

Insa lumea este mult mai complexa. Adesea oameni drepti sufera si ticalosi prospera… Principiul filosofic iudaic de tzadik ve’ra lo, un om drept caruia i se intampla rele, ne “bantuie”, ca indivizi si ca popor, pe tot parcursul istoriei. Adesea incercam o viata intreaga sa obtinem un raspuns si nu il primim… Oare Dumnezeu stie ca suntem in viata?

Desigur, de-a lungul anilor, multe solutii au fost sugerate pentru a raspunde la aceste intrebari. Olam haba (Lumea Viitoare), in care dreptii vor fi rasplatiti pentru toate faptele bune si recompensati pentru toata suferinta indurata in aceasta lume este una dintre aceste solutii. O alta este aceea care sugereaza ca binele si raul in lume coexista si ca niciodata nu putem intelege pe deplin ceea ce ni se intampla. Exista forte mai mari decat noi in Univers si nu intotdeauna ceea ce ni se pare bine sau rau este neaparat bine sau rau dupa toate standardele. Unele raspunsuri vorbesc despre hashgaha prati (implicarea practica, directa) a lui Dumnezeu in lumea noastra. El stie totul, El guverneaza totul, El stie de fapt ce e bine si ce e rau pentru noi si ne ofera aceste lucruri conform cu faptele noastre.

Toate aceste solutii presupun desigur credinta. Nedemonstrabila si complexa, personala si uneori dincolo de capacitatile de care dispunem, in anumite momente ale vietii sau chiar ca oameni moderni, ai secolului 21. Insa avem oare posibilitatea sa intelegem la nivel mai “de baza” aceste idei? Putem oare, citind textul pe care Dumnezeu ni l-a lasat, Tora, sa aruncam fie si o privire sumara in felul in care Dumnezeu opereaza, in felul in care are El relatii cu noi? Cu alte cuvinte, asa dupa cum am repetat deja de cateva ori, putem afla oare si intelege daca Dumnezeu stie ca suntem in viata?

Una din optiuni este sa privim textul pericopei Behukotai, si mai exact doua scurte fragmente din capitolul 26 al Leviticului. Un prim fragment care ne descrie rasplata si un al doilea care ne vorbeste despre pedeapsa:

Voi merge impreuna cu voi, voi fi Dumnezeu pentru voi si voi veti fi popor pentru Mine. — Leviticul 26:12

Daca in ciuda acestor lucruri nu Ma veti asculta si va veti impotrivi Mie, Ma voi impotrivi si Eu voua cu manie. Va voi certa, chiar si Eu, de sapte ori pentru pacatele voastre. — Leviticul 26:27-28

Poate ca raspunsul la intrebarea noastra de astazi este acela ca simplul fapt de a-L simti pe Dumnezeu aproape este rasplata pentru ascultarea poruncilor. “Dumnezeu este cu tine chiar acum”, raspundea “smiley.george”. Simplul fapt ca simtim un dialog, o prezenta a Divinitatii, este rasplata. Desigur, de obicei dorim mai mult… Dorim pacea si prosperitatea si belsugul pe care Tora ni le promite pentru respectarea cuvantului divin. Insa ganditi-va un pic, daca ati simti o data, macar o singura data, ca ati fost primit(a) cu adevarat in “audienta” la Dumnezeu, ca rugaciunea sau salutul sau soapta pe care ati rostit-o a fost cu adevarat primita si ascultata, nu ar fi oare destul chiar si acest lucru? Daca ati putea sa spuneti, macar o singura data in viata, ca ati avut un dialog de cateva secunde cu Dumnezeu, un dialog autentic si sincer, in care sa simtiti cu adevarat ca “Dumnezeu este Dumnezeu pentru voi“, nu pentru poporul evreu si nu pentru omenire, ci pentru mine personal, oare nu ar fi de ajuns?

Uneori, tot ce trebuie sa facem pentru a simti ca avem un dialog cu Dumnezeu si a ne convinge ca exista este sa ne oprim si sa ascultam. Pe Dumnezeu nu Il putem “pipai si urla: este!”, precum incerca Tudor Arghezi, insa Il putem asculta si simti: este!

E greu de spus ce inseamna ca Dumnezeu ne este Dumnezeu si ca noi suntem poporul Sau. Insa parte din explicatie este cu siguranta si alaturarea sintagmelor din versetul pericopei noastre: “Dumnezeu pentru voi” si “popor pentru Mine“. Relatia nu este doar “pe hartie”, relatia trebuie sa fie reala! Daca Dumnezeu nu simte ca suntem poporul Sau si noi nu simtim ca El ne este Dumnezeu, restul nu mai conteaza. Rugaciune, minian, respectarea poruncilor — toate palesc daca pierd din vedere motivul pentru care au fost create: acela de a ne apropia de Divinitate.

Si, daca mai era nevoie de demonstrat, cel de-al doilea verset citat din Leviticul contine dovada ca pentru Dumnezeu noi suntem cu adevarat poporul Sau. “Va voi certa, chiar si Eu, […] pentru pacatele voastre.” “Cand un parinte cearta un copil, suferinta pe care o simte el insusi este mai mare decat orice suferinta pe care o simte copilul. La fel este si cu Dumnezeu: durerea Lui este mai mare decat durerea noastra”, ne spune rabinul Israel Baal Shem Tov. “Chiar si Eu” este acea durere, acea dezamagire fara margini, pe care o simt parintii atunci cand sunt nevoiti sa isi certe sau sa isi pedepseasca copiii. Este durerea pe care o resimtim si noi cand prietenii ne tradeaza, cand stim ca ar fi putut fi bine si nu este pentru ca sfatul pe care l-am oferit a fost nesocotit. “Chiar si eu”, cel care ti-am voit binele, chiar si eu sunt acum nevoit sa te cert si sa te pedepsesc si sufar nespus cand fac asta…

Si in final, atasamentul lui Dumnezeu fata de noi prinde si mai mult contur… Tot Baal Shem Tov povesteste in scrierile sale despre o fetita pe care a intalnit-o candva, la o margine de drum, plangand in hohote. “De ce plangi?”, a intrebat-o el. “Ma jucam de-a v-ati ascunselea”, a raspuns fetita printre suspine. “Am alergat sa ma ascund si nu a venit nimeni sa ma caute.” “Asa este si cu Dumnezeu de multe ori”, a spus rabinul, “e singur acolo sus si nimeni nu Il cauta…”

A cauta dialogul cu Dumnezeu este primul si poate cel mai greu pas pentru a-l obtine… Sa incercam sa ni-l imaginam in acest Shabat, sa ne gandim la toate cele pe care am dori sa le spunem si sa le spunem cu glas tare! Sa ascultam tot zgomotul care ne inconjoara: vom fi surprinsi, daca ascultam cu atentie, ca el contine si vocea aceea inceata, soptita, pe care o asteptam de atata timp! Sa ne uitam cu atentie la cine suntem si sa ne dam seama ca mai exista Cineva, nu sus ci mai aproape decat credem, care ne cunoaste, de multe ori mai bine decat de cunoastem noi insine! Si sa nu-L dezamagim.

Spor la cautare, tuturor!

Shabat Shalom!
Hazak, hazak, ve’nithazek! (Puternici, puternici si sa fim intariti!)

Share This