[Haftara Behukotai: Ieremia 16:19-17:14]

Săptămâna aceasta, doar o scurtă meditație pe o temă actuală, cu speranța că va genera un prilej de introspecție și dialog…

Există o tendință crescândă în societatea de astăzi ca oamenii să caute scuze pentru propriile eșecuri sau pentru eșecurile altora. Cei care încalcă legea ca adulți — ”au crescut în familii dezorganizate”. Cei care nu fac față la servici — ”au fost discriminați de către șefii lor”. Cei care nu excelează la studii — ”ar fi trebuit să primească mai multă atenție de la profesori”. Cei care fură — ”o fac pentru că societatea nu le-a oferit minimul necesar traiului”. Cei care sunt violenți — ”au fost influențați de prea multă violență văzută la televizor”. Teroriștii care ucid civili nevinovați — ”o fac în numele luptei pentru libertate sau împotriva imperialismului sau decăderii valorilor occidentale”. Cei care traversează pe roșu sau prin locuri nepermise — ”au fost accidentați din vina șoferului, care nu a redus viteza până la limita evitării oricărui pericol”. Și exemplele pot continua la nesfârșit…

Desigur, responsabilitatea socială și interpersonală există și este reală. Societatea umană, familia, instituțiile statului, conducătorii auto etc. sunt într-adevăr datori să evite discriminarea de orice fel, să garanteze respectarea drepturilor, libertăților și siguranței persoanei, să ofere cel puțin un minim de protecție socială și educația necesară pentru membrii ei.

Însă există și o responsabilitate care aparține fiecărui individ în parte!

Adesea, modul prin care societatea ajunge să găsească toate aceste scuze este folosind un mecanism aparent inofensiv. În engleză, el poartă numele de rationalizing, un cuvânt relativ greu de tradus în limba română. Ideea de bază este însă simplă: se încearcă, cu orice preț, explicarea și justificarea acțiunilor cuiva, utilizând motive plauzibile și logice, dar care pornesc adesea de la falsuri sau jumătăți de adevăr sau care, deși reale, nu sunt aplicate corect situației respective.

Unul din mecanismele principale pentru rationalizing este acela de a abate atenția de la fapta propriu-zisă (fie ea o infracțiune, un eșec, un act de violență etc.), focalizând-o în schimb către motivația presupusă a individului. Astfel, orice faptă, oricât de negativă sau distructivă, devine acceptabilă sau măcar parțial acceptabilă pentru că ”intențiile au fost bune și inofensive” sau pentru că ”în inima lui, respectivul individ n-a vrut răul nimănui”.

Problema, desigur, este cum știm exact ce este în inima cuiva? Cum putem cunoaște motivația exactă a unui semen de-al nostru, acea forță internă care l-a călăuzit către o faptă oarecare? Cum putem afirma cu certitudine că ”n-a vrut răul nimănui” sau că ”intenția a fost inofensivă”? Cum putem ști cu absolută siguranță ce anume din trecutul său sau din contextul în care s-au desfășurat evenimentele i-a determinat acțiunile?

Răspunsul pe care textul biblic îl are la aceste întrebări este unul pe care societatea actuală nu este prea încântată sau dispusă să îl accepte, tocmai datorită exercițiului atât de popular de rationalizing în care mulți trăitori astăzi sunt angajați în mod curent și aproape instinctiv. Ne spune profetul Ieremia în Haftara acestei săptămâni:

Inima este cea mai înșelătoare dintre toate și schimbătoare; cine o poate cunoaște? Eu, Domnul, sondez inima și verific mintea, pentru a da [răsplată] omului în funcție de comportamentul său, ca rod al faptelor sale. — Ieremia 17:9-10

În doar două simple versete, Ieremia ne amintește că singurul care cunoaște și înțelege pe deplin inima și mintea unui om este Dumnezeu. Nu noi, doar El! Doar El, în infinita Sa înțelepciune, poate avea certitudini absolute legate de ce ne motivează, ce ne influențează, ce procese au loc în mintea și sufletul nostru.

Ceea ce ar trebui să facem noi, muritorii, cu inteligența și cunoașterea noastră finită este să evaluăm doar faptele, în contextul în care le-am constatat. Exercițiul prin care — pentru a justifica o acțiune sau alta — pretindem că știm exact ce a gândit cineva sau ce factor din trecutul său i-a determinat acțiunile prezente este o falsitate. Mai mult, este o erijare într-un rol pe care nu îl putem avea niciodată, acela de Dumnezeu, Cunoscător al tuturor tainelor.

După cum am spus — doar un prilej de meditație și eventual dialog, cu speranța că la proxima ocazie în care vom fi nevoiți să judecăm o acțiune a cuiva, ne vom înțelege și pune în practică mai corect rolul de judecători umani și nu divini, de analiști ai faptelor și nu ai presupunerilor.

Șabat Șalom!

Share This