În anul 1751, Parlamentul statului american Pensylvania a comandat un clopot special, care să marcheze 50 de ani de la redactarea ”Cartei Drepturilor Omului” de către fondatorul provinciei, William Penn. Conducătorul lucrărilor Parlamentului a fost însărcinat cu găsirea unei inscripții potrivite pentru a fi gravată pe acest clopot, care a devenit mai târziu celebrul Liberty Bell (Clopotul Libertății), simbol al independenței americane. Cea mai bună frază pe care a găsit-o a fost un grup de versete biblice chiar din pericopa acestei săptămâni:
Să suni din șofar (cornul de berbec) în ziua a zecea a lunii a șaptea. De Ziua Iertării Păcatelor să suni din șofar în toată țara ta. Și să sfințești anul al cincizecilea, proclamând libertate pentru toți locuitorii ei. – Leviticul 25:9-10
De Iom Kipur, odată cu iertarea păcatelor, Tora ne îndeamnă să proclamăm și libertatea, la finalul unei numărători de cincizeci de ani. În acea zi, toate datoriile erau anulate, toate pământurile reveneau la proprietarii inițiali și toți sclavii erau automat și necondiționat eliberați.
Trei întrebări iau naștere încă de la început:
- De ce tocmai în anul al cincizecilea?
- De ce tocmai în ziua de Iom Kipur, pe 10 Tișrei?
- De ce proclamația libertății este însoțită de suflatul din șofar?
Toate trei întrebările și răspunsurile aferente au relevanță și în lumea de astăzi, chiar dacă ritualul anului al cincizecilea nu mai este practicat.
Însă înainte de a răspunde la aceste întrebări, câteva precizări: anul al cincizecilea poartă în tradiția iudaică un nume special: Șanat Yovel (Anul de Jubileu). În mod normal, în limba română, cuvântul ”jubileu” desemnează generic o ocazie fericită. Adesea, celebrarea este legată și de împlinirea a cincizeci de ani de la un eveniment (de exemplu: căsătorie sau inaugurarea unui edificiu). Mai rar, dicționarele indică și faptul că jubileul era și o ”sărbătoare pe care vechii evrei o prăznuiau la fiecare 50 de ani”.
Unul din comentatorii Torei, Ramban (Nahmanide) oferă însă și o altă explicație: în ebraică, cuvântul יובל (yovel) însemnând ”jubileu” provine de la aceeași rădăcină cu verbul ”a călători” sau ”a transporta”. Conform lui Ramban, Anul de Jubileu avea proprietatea de a ”transporta” (conceptual) pe toți locuitorii Israelului înapoi la originile existenței lor ca popor, înapoi către societatea inițială din vremurile lui Ioșua ben Nun, o societate marcată de pace, liniște și armonie, sub directa oblăduire și supraveghere a lui Dumnezeu.
Și acum, răspunsurile pentru întrebările noastre…
În timpul unui an normal, al unei luni sau chiar zile normale, relații sociale complexe se creează și evoluează în existența oricărei societăți. Oamenii se află în competiție unul cu celălalt, economic, social, pentru recunoaștere publică, pentru progresul științei, pentru atingerea unui standard oarecare de viață ș.a.m.d. Relațiile sociale, regulile care guvernează interacțiunile zilnice dintre oameni, sunt complexe. Rezultatele acestor interacțiuni sunt uneori dificil de anticipat. Uneori, competiția și lupta pentru supremație generează valori pozitive (ex: progres), alteori generează suferință și dezechilibre sociale. Uneori societățile avansează, alteori regresează. Uneori indivizii se ridică, alteori coboară. Și acesta este mersul normal al oricărei comunități de oameni…
În iudaism – am mai amintit și în alte comentarii – cifra simbolică a normalității este șapte. Avem șapte zile în săptămână, șapte ani în ciclul de șmita, șapte zile ale Creației. Jubileul vine însă după șapte cicluri de câte șapte ani (7×7=49), la care se adaugă ceva dincolo de normal, un an cu totul special, cu totul altfel: anul al cincizecilea.
Prin alegerea numărului cincizeci pentru Anul de Jubileu, Tora ne indică faptul că acest an este de fapt ceva ieșit din comun. Dacă Șabatul, a șaptea zi din săptămână a fost numită adesea ”o insulă în timp”, Jubileul poate purta, cu siguranță numele de ”o insulă dincolo de timp”.
Jubileul este de fapt o instituție divină. Este modalitatea prin care Dumnezeu Însuși apasă butonul de reset al societății, amintind oamenilor că – dincolo de zbaterile cotidiene, de competiția inevitabilă, de interacțiunile de zi cu zi – mai există ceva: o pace și o liniște a începuturilor, o ordine dictată divin la care omenirea are nevoie să revină periodic.
Desigur, cele scrise mai sus oferă un răspuns la întrebarea ”de ce cincizeci?” Însă oare de ce pe 10 Tișrei? Altfel spus, de ce anul de Jubileu nu începe – așa cum încep toți anii în calendarul iudaic – cu ziua de 1 Tișrei, ziua de Roș Hașana? De ce este oare necesar să așteptăm încă zece zile, până la Ziua Iertării Păcatelor?
În Talmud (Tratatul Roș Hașana 8b), rabinii ne spun că în primele zece zile ale lunii Tișrei din Anul de Jubileu, sclavii nu erau trimiși acasă ca oameni liberi. Însă nici nu erau puși la muncă. În acele zece zile – ne spune Talmudul – ei primeau mâncare și băutură și aveau ocazia să își celebreze ”cu coroane pe cap” libertatea pe care urmau să o dobândească în doar câteva zile. Abia după ce șofarul suna în ziua a zecea a lunii, proaspăt eliberații sclavi erau cu adevărat liberi să se întoarcă acasă.
Rav Kook (1865-1935), un mare filosof și kabalist evreu, primul Șef-Rabin așkenaz al Israelului în perioada Mandatului Britanic, punctează faptul că acesta era un mod eficient de ”vindecare a societății”. Eliberarea sclavilor în Anul de Jubileu era ca un fel de ”supapă”, o modalitate de restaurare a unei ordinii sociale corecte și benefice. În antichitate și chiar în vremurile mai apropiate de modernitate, societățile care au practicat sclavagismul trăiau întotdeauna sub amenințarea revoltelor sângeroase, a conflictelor armate, a revoluțiilor și războiului civil. În Roma antică, revoltele sclavilor erau un lucru comun. În Statele Unite, emanciparea sclavilor de culoare s-a produs doar ca o consecință a unui sângeros război.
În loc să aștepte revoluțiile și vărsarea de sânge (provenite din resentimente acumulate pe perioada sclaviei), Tora oferă o altă soluție… Prin celebrările din primele zece zile ale lunii Tișrei, sclavii aveau ocazia să ”uite” (parțial) de anii de sclavie, să se reintegreze în societate ca oameni liberi, să își celebreze noua existență și noul statut. Mai mult, ei sărbătoreau acum împreună cu foștii lor stăpâni, ca egali, ca oameni liberi – marcând astfel readucerea societății la nivelul inițial al egalității și fraternității. Și, chiar mai mult, Tora îi obliga pe stăpânii de sclavi să le dea la despărțire foștilor servitori daruri valoroase, menite să ofere o ”compensație” pentru anii de muncă și trudă:
Și când îți vei elibera sclavul, să nu îl trimiți de la tine cu mâna goală. Să îi dai cu generozitate daruri din turmele tale și din recolta ta și din vinul tău; să îi dai lui, așa cum Domnul Dumnezeul tău te-a binecuvântat pe tine. – Deuteronom 15:13-14
Zece zile de petrecere, de celebrare a independenței alături și de la egal la egal cu foștii stăpâni, urmate de daruri generoase și o libertate mult așteptată… Ce dată poate fi oare mai potrivită pentru acest ritual, decât data de 10 Tișrei, când evreii sărbătoresc Iom Kipur? De Iom Kipur, tradiția iudaică marchează iertarea păcatelor, ”vindecarea” relațiilor sociale și a relației dintre om și Dumnezeu. Totodată, ziua de Iom Kipur marchează și momentul iertării păcatelor societății în ansamblul ei, unul din aceste ”păcate” fiind poate chiar faptul că a permis și tolerat sclavia.
Atunci, în acea zi, fiecare om și fiecare grup de oameni are parte de un nou start, de o nouă oportunitate, de un nou interval de timp în care să-și poată atinge potențialul și urmări destinul. Și tot atunci, sclavii – oamenii pentru care aceste lucruri păreau doar un vis îndepărtat și cvasi-imposibil – primeau în fapt o nouă șansă și un nou început.
Și, în final, o scurtă lecție de psihologie, care ne va conduce către răspunsul la întrebarea: ”De ce libertatea este însoțită de sunetul șofarului?”
O idee nemaipomenită pe această temă vine de la rabinul Aharon HaLevi din Barcelona, mult mai cunoscut sub numele lucrării sale de căpătâi, Sefer HaHinuh – Cartea Educației. Discutând porunca de a elibera sclavii, Sefer HaHinuh aduce în discuție un aspect psihologic important: pentru orice stăpân de sclavi, Anul de Jubileu reprezenta o mare provocare.
În general, în lumea antică a avea sclavi reprezenta un imens avantaj: muncă fără bani, servitori la dispoziție, lipsa responsabilității față de lucrători. Pe atunci, în societățile care permiteau sclavia, nu existau nici asigurări medicale pentru muncitori, nici sindicat, nici norme de siguranță a muncii, nici despăgubiri sau asigurări pentru accidente, nici ajutoare de șomaj… Era practic doar muncă obținută gratuit și fără costuri (mai puțin cele de cazare și masă pentru sclav).
Desigur, sclavia în iudaismul antic era radical diferită: sclavii aveau drepturi, stăpânul avea obligații. Sclavul nu putea fi pus la o muncă prea grea sau denigrantă. Stăpânul nu avea voie să-l bată sau maltrateze. Dacă exista mâncare doar pentru o persoană, sclavul o primea în detrimentul stăpânului.
Însă chiar și pentru evrei, a pierde o muncă gratuită însemna totuși o pierdere. Stăpânul de sclavi putea avea resentimente față de această regulă, se putea simți frustrat, ”furat”, putea simți că i s-a luat ceva ce îi aparținea de drept. Din acest motiv, Tora ne spune că la eliberare trebuia suflat din șofar: pentru a oferi sprijin moral stăpânului de sclavi. Pentru a-i reaminti că nu este singurul care își eliberează astăzi sclavii, că, dimpotrivă, toți stăpânii de sclavi își eliberează supușii în acea zi, că toți oamenii redevin liberi atunci.
Vorbind despre suflatul din șofar, Tora ne aduce de fapt aminte de puterea actului colectiv, ca și ”contra-greutate” pentru posibila frustrare personală. Eliberarea sclavilor nu este doar o sursă de angoasă, ci un act colectiv, global, prin care societatea în ansamblul ei își ”vindecă” și restartează relațiile între membrii săi.
Iată așadar câteva scurte explicații despre un episod care – deși aparent pierdut în negura vremurilor – vine chiar și astăzi să ne vorbească despre cum ar trebui să ne comportăm ca indivizi și ca societate.
Înțelegem acum, probabil, de ce simbolul libertății universale, ales în 1751 în Pensylvania a fost acest verset din Cartea Leviticului. Pentru că el a constituit și constituie și acum un exemplu al intervenției și supravegherii divine în lumea oamenilor, un exemplu al ”jalonării” tendințelor și dorințelor social-umane în contextul dreptății, egalității și libertății pentru toți oamenii.
Șabat Șalom!
Ma minunez de fiecare data, cand citesc articolele dv., de intelepciunea evreilor. Oare n-ar trebui sa faceti mai cunoscuta cultura dv. si altor natii?
Eu unul, am inceput sa ma documentez cu privire la aceasta minunata cultura odata cu studierea Cabalei si a religiei Iudaice.
Mi-am dat seama ca oameni, care oricum sunt superficiali din fire, judeca in mod eronat o cultura pe care nici macar nu o cunosc. Noi toti ceilalti care nu suntem evrei, privim aceasta cultura in mod gresit si asta doar datorita unor tipare de gandire transmise catre noi. Ar trebui ca noi, nonevrei sa incercam sa fim mai toleranti si sa cercetam mai mult aceasta minunata cultura.
Cu stima,
Marian