Primele paragrafe ale pericopei din această săptămână, pericopa Behar, ne vorbesc despre o noțiune care în iudaism poartă numele de șanat șmita – anul ”odihnei” pământului sau anul șabatic. Odată la fiecare șapte ani, Tora poruncește ca pământul Israelului să aibă ”un Șabat de odihnă deplină pentru pământ, un Șabat pentru Domnul” (Leviticul 25:4). În vechime, tot ce creștea de la sine pe pământul Israelului în acest an special era lăsat pentru săraci, culturi noi nu erau plantate și cele existente nu erau semănate sau culese. Acest an de șmita era practicat exclusiv în Israel, pământurile din afara acestuia nefiind supuse aceleiași restricții, din pricina stipulării din versetul 2: ”când veți veni în țara pe care Eu v-o dau”.
La prima vedere, sensul acestei legi a Torei este simplu: pământul trebuie să se odihnească, pentru că există o sfințenie intrinsecă a pământului Israelului, care trebuie onorată și marcată. Însă versetele Torei referitoare la șmita conțin o nuanță problematică. Destinația roadelor din acest an este în beneficiul categoriilor defavorizate ale societății: sărac, străin, orfan, văduvă etc. Cum se împacă datoria de a ajuta aceste categorii de populație cu interdicția de a cultiva pământul? În loc să interzică aratul și semănatul, oare n-ar fi mai potrivit ca Tora să ne oblige tocmai la contrariu, adică la a cultiva pământul cu și mai multă râvnă în anul al șaptelea, tocmai pentru ca săracii să aibă cât mai mult de mâncare în acel an?
Acest conflictul de valori (sau poate vorbim doar despre valori complementare?) nu a trecut neobservat în iudaism. În Talmud (tratatul Hulin 7a), este consemnat că la reîntoarcerea evreilor din exilul babilonian, când pământul Israelului a fost resacralizat, liderii și rabinii acelei vremi au lăsat intenționat anumite porțiuni de pământ nesacralizate, scutindu-le astfel de la interdicția de șmita, tocmai pentru ca săracii să poată avea hrană pe săturate. (Este posibil ca rabinii să fi luat atunci în calcul și creșterea de populație, care sporea și nevoia de hrană.)
Decizia autorităților de atunci este una interesantă. Ambele porunci – și cea de a lăsa pământul pârloagă în anul de șmita din cauza sfințeniei lui, și cea de a ne îngriji de nevoile săracilor – sunt menționate explicit în Tora. Ambele porunci sunt obligatorii, ambele au origine divină. Însă ce facem atunci când valorile care stau la baza acestor porunci sunt în (aparentă) contradicție? Ce alegem?
Porunca de șmita are un aspect preponderent religios, spiritual. Ea vorbește despre sfințenie, despre legătura spirituală dintre pământul Israelului și poporul lui Israel, și – desigur, implicit – și despre legătura între aceste două entități și Dumnezeu, Cel care a promis și a dat pământul Israelului poporului lui Israel. Porunca de a ne îngriji de nevoile săracilor are însă un caracter mai mult social. Desigur, și ea este dată tot de Dumnezeu și are o componentă spirituală, însă aspectul său moral și social este evident.
Pentru omul modern, care adesea ignoră sau pune în plan secundar aspectul religios, poate că alegerea este relativ ușoară. Desigur, probabil că și oamenii de astăzi, în fața aceleiași dileme, în fața aceluiași conflict de valori, s-ar grăbi să ia exact decizia luată de rabini. Dar motivația pentru această decizie, rădăcina ei, s-ar putea să nu fie aceeași. Societatea modernă este adesea homocentristă, afirmând că omul și nevoile lui primează în fața religiei. Mai mult chiar, în zilele noastre, societatea anulează chiar noțiuni legate de religie, spiritualitate sau sfințenie, atunci când ele îndrăznesc măcar să ”atenteze” la drepturile omului modern, laic.
În trecut însă, sacralitatea și spiritualitatea erau privite cu mult mai multă seriozitate. Decizia rabinilor Talmudul de a exclude anumite porțiuni de teren de la obligația de șmita este una absolut revoluționară pentru acele vremuri. Ea era o concretizare a unei profunde înțelegeri nu numai a legii divine, ci și a valorilor pe care ea le afirmă. Sfințenia pământului sau nevoia individului? Talmudul și rabinii săi au știut să creeze un echilibru între aceste idei, un echilibru care să permită legii mozaice să rămână conștientă de toate obligațiile religioase pe care le avem.
În vremurile moderne, problema respectării anului de șmita în Israel a revenit în actualitate. Ca și în trecut, rabinii au fost puși în fața aceleiași dileme (care nu este singulară în legea iudaică). Variantele de răspuns erau: (1) catalogarea noțiunii de șmita ca fiind incompatibilă cu vremurile moderne; (2) impunerea interdicției de șmita în tot Israelul; (3) o cale de mijloc.
Acea cale de mijloc, propusă la finalul secolului 19 de către rabinul Ițhak Elhanan Spektor și apoi promovată și de primul Șef Rabin al Israelului, Rav Kook, poartă în legea iudaică numele de heter mehira (permisiune de vânzare). Ea este un procedeu legal care permite evreilor din Israel să vândă temporar, pe durata anului de șmita, pământul pe care îl dețin, către un neevreu, fapt ce permite continuarea agriculturii în acel an (în ideea că, în conformitate cu Exodul 23:10, doar ”pământul tău”, adică pământ din Israel care are un proprietar evreu, cade sub incidența interdicției de șmita). Un alt procedeu utilizat astăzi este oțar beit din, care permite strângerea recoltei sub supravegherea unui tribunal rabinic, ea fiind mai apoi stocată și distribuită comunității. Și, în final, sub semnul libertății individuale, există și comunități și indivizi din Israel care au o atitudine mai strictă, nefolosind produse agricole din Israel în anul de șmita și bazându-se exclusiv pe importuri.
Ceea ce este însă de netăgăduit este că legea iudaică – din trecut sau din vremuri moderne – este foarte atentă la detalii și aparente conflicte de valori. Ea nu trece cu vederea aceste nuanțe și nici nu se eschivează de la a căuta și găsi soluții optime pentru a crea o cale de mijloc. Iudaismul nu este un sistem binar și nici nu dă înapoi de la a aborda probleme complicate, dileme etice, conflicte interne de valori, sau necesitatea de a adapta reguli vechi la situații noi. Iudaismul este un sistem de valori viu, actual, care nu se arată – după mii de ani de când a fost conceput – rigid și prăfuit, ci dimpotrivă, urmează cu cinste îndemnul divin de vehai bahem, enunțat în Leviticul 18:5: ”Și să păstrați decretele Mele și judecățile Mele, pe care să le facă omul și să trăiască prin ele – Eu sunt Domnul”.
Șabat Șalom!
Totul se întâmpla prin mila si îndurarea lui Dumnezeu
Prin legile si regulile întocmite de Dumnezeu
Legi si reguli scrise in Tora
Omul nu are dreptul de a încerca sa schimbi legile si regulile date de Dumnezeu
Nu exista nici o justificare pt a lucra pamantul in anul al 7 lea, in care el trebuie sa se odihneasca
Astăzi, poporul evreu din Israel poate ajuta săracii, orfanii, văduvele, străinii si fără a lucra pamantul in anul al 7 lea – astfel cum cere porunca lui Dumnezeu
Săracii, orfanii, văduvele si străinii au nevoie de hrana nu doar in anul al 7 lea
Dumnezeu poarta de grija tuturor si totul se întâmpla prin mila lui
Ideea ca un comitet sau o organizație ar sti mai bine voia lui Dumnezeu este gresita
Dumnezeu a spus ca dacă poporul său va respecta legile, poruncile si orânduirile lui Dumnezeu, atunci nu vor exista săraci in țara lui Israel
Mai binele este dușmanul binelui
Mai ferice sa dai decât sa primesti
Pt ca dăruind vei dobândi
Tora însăși dă rabinilor și judecătorilor autoritatea de a decide și a aplica legea mozaică. Vă recomand să citiți atent Deuteronomul 17:8-13 și comentariile aferente (apar în ”Tora și haftarot” la paginile 784-785).
Poate greșesc. Dar legea este aceiași pt toți. Interpretarea legii nu poate schimba legea – pt ca atunci interpretarea legii aduce anarhie, haos, distrugere. Cel căruia i se adresează legea ajunge sa nu știe cu certitudine dacă trebuie aplicata legea sau este preferabila aplicarea interpretării date de unele persoane in locul textului clar al legii.
Dumnezeu este drept. Dreptatea presupune aplicarea unui raționament logic. Iar logica ne spune ca nu pot coexista doua reprezentări fundamental diferite si contrare, ale aceluiași eveniment.
Astfel încât cred ca este obligatoriu sa nu lucrezi pamantul in anul al 7 lea. Deloc. Pt ca asta este calea legii.
Dumnezeu poarta de grija fiecărui care se teme de El si caută sa împlinească legile, poruncile si orânduirile Lui. Inclusiv celor săraci. Nu poate o comunitate sa stie mai bine decât Dumnezeu ce tb făcut.
Așa încât este fără relevantă dacă a fost seceta 6 ani sau mai multi si nu s-a făcut recolta. Legea spune sa lași pamantul nelucrat in anul al șaptelea. Pt ca așa a spus Dumnezeu
Poște gresesc din nou, cunoștințele mele sunt putine, rezultat al lipsei unui studiu aprofundat, totuși, dacă îmi amintea bine, profetul Isaia a spus ca robia asiriana este o consecinta a lucrării pământului si in anul al șaptelea. Doar dupa ce pamantul lui Israel s-a odihnit conform legii lui Dumnezeu poporul evreu s-a putu întoarce la pamantul lui Israel
Pe de alta parte, este posibil ca acei care au spus ca tb lucrat pamantul in anul al șaptelea pt a da hrana săracilor sa fi vrut sa facă binele. Dar mai binele este dusmanul binelui
Ferește-te de rău si fa binele. Caută pacea si o urmează pe ea.
Nu doar poate greșiți. În mod cert greșiți.
V-am oferit deja versetul din Deuteronom 17:8-13. Legea, aplicabilitatea ei, interpretarea ei etc. sunt decise de judecători, nu de ”cel căruia i se adresează legea”.
Încercările de a aplica strict textul biblic, fără interpretare și explicație, sunt sortite eșecului. Spre exemplu, textul biblic spune ”să păziți Șabatul”, dar nu spune ce presupune aceasta. Ce înseamnă ”să păziți”? Înseamnă a-l supraveghea să nu fugă? A se asigura că nu-l fură nimeni? Altceva? Ce? ”Cel căruia i se adresează legea” poate decide ce vrea el să însemne acel verb. La fel și cu cinstirea părinților, sau compensațiile în caz de daune, sau respectarea sărbătorilor, sau ritualul din Templu etc. etc.
Legat de versetul din această pericopă, textul biblic spune așa: ”Iar în anul al șaptelea să fie un Șabat de odihnă deplină pentru pământ, un Șabat pentru Domnul; ogorul tău să nu îl semeni și via ta să nu o tai.” (Și asta presupunând că traducerea e absolut perfectă, ceea ce nici măcar nu este posibil, plus că există multe variante de traducere, uneori diferite ca nuanță una de alta.) Dacă eu, spre exemplu, aș vrea să aplic strict și fără interpretare acest verset, aș putea concluziona că doar ogorul MEU și via MEA nu am voie să le semăn sau să le tai, că asta spune versetul: ”ogorul TĂU, via TA”. În schimb, în verset nu scrie că n-am voie să lucrez ogorul altcuiva, poate chiar în timp ce acel altcineva lucrează ogorul meu. Nu scrie nici că n-am voie să lucrez un ogor care este domeniu public. Nu scrie nici că n-am voie să plivesc ogorul meu, sau să-l ar, sau să-l culeg, ci doar că n-am voie să-l semăn. Nu scrie nici ce am sau nu am voie să fac cu o livadă, care nu este nici ogor și nici vie. Nu scrie nici că n-am voie să tai STRUGURII viei, scrie doar să nu ”tai via” (Oare e același lucru sau nu?). Nu scrie când începe și când se termină ”anul al șaptelea”, în care n-am voie să fac toate astea. Și aș putea continua cu exemplele de acest fel încă mult timp…
Ideea de bază este că explicații, interpretări, decizii legislative sunt ABSOLUT NECESARE. Fără ele, versetul nu poate fi aplicat practic, sau aplicarea lui dă naștere la confuzie și neclaritate. În plus, fără o explicație unitară, oferită de judecători, de tribunale, de lege, fiecare poate concluziona ce vrea el/ea, după cum înțelege el/ea acel text sau după bunul plac, distrugând astfel unitatea iudaismului și a religiei mozaice și făcând ca noțiunea de lege dată de D-zeu poporului evreu să nu mai aibe niciu sens.
Desigur, dvs. puteți crede, înțelege și practica orice doriți, dar vă reamintesc că site-ul DvarTora oferă o perspectivă IUDAICĂ asupra acestor subiecte. Asta se prezintă aici, nu altceva. În iudaism, legea este decisă de tribunalele rabinice, pe baza textului scris, a Legii Orale și a metodelor de interpretare exegetică. Punct.
Și o ultimă notă: Tora conține numeroase valori și idei. Uneori, aceste valori și idei sunt ele însele în aparentă contradicție unele cu altele (cum este și cazul acestei legi, în care valoarea de a nu lucra pământul pare în contradicție cu valoarea de a oferi săracilor o viață cât mai îndestulată). Acest tip de aparent conflict de valori nu este unic în Tora. Tocmai din acest motiv, textele sunt dezbătute și interpretate (deja de mii de ani încoace), consfințind legea care oferă fidelitatea cea mai mare față de text, dar și înglobarea sau măcar luarea în calcul a altor texte, porunci și valori din Tora, la fel de importante ca și aceasta.
”Iar logica ne spune ca nu pot coexista doua reprezentări fundamental diferite si contrare, ale aceluiași eveniment.”
–
Aici are dreptate domnul Sorin, iar și logica (atenție) este de mai multe feluri:
a. Logica rațională în care 1 = 1 și implicit 1 ≠ -1.
b. Logica emoțională în care 1 = 1 și/sau 1 = -1 (poți să iubești și să urăști pe cineva, simultan)
c. Logica mistică în care 1 exclude oricare alt 1 (alt dumnezeu)
etc.
Axiomele nu pot fi demonstrate, totul restul este clădit pe ele.
À propos de surpaviețuirea pe durata anului șabatic: a comentat cineva asemănarea cu visul din povestea lui Iosif ?
Posibil, nu știu. În ce constă asemănarea?
”șapte ani” – poate că în asta constă asemănarea.
La fiecare șapte ani, sa dai iertare. (Deut.15:1)