Și iată că am ajuns și în cea de-a treia carte a Torei, Cartea Vaikra (Leviticul)… Conform numelui ebraic, cartea reprezintă o ”chemare” adresată de Dumnezeu poporului evreu, sau mai precis lui Moșe, o chemare de a se apropia, prin ritual și ofrande, de spiritualitate și de cunoașterea Divinității. Conform numelui laic, consacrat în traduceri, cartea reprezintă o trecere în revistă a ritualurilor ”leviților”, cei care ajutau la transportarea și asamblarea Tabernacolului și din rândul cărora provin și kohenii, urmașii lui Aaron, care realizau efectiv ritualul zilnic.
Cartea – ca și pericopa noastră, de altfel – conține foarte puțină narațiune propriu-zisă. Avem de-a face mai mult cu descrieri, detalii ritualice, purificare, reguli de kașrut, relații de familie, legi agrare în Israel, sfințenie, sărbători și multe altele…
Însă toate au un început și acesta este cel pe care îl regăsim în pericopa acestei săptămâni.
O primă oprire pe care o facem în acest articol este asupra versetului 1:17, în care se vorbește despre sacrificarea unei păsări (porumbel sau turturică) aduse ca ofrandă pe altar. Versetul vorbește despre o modalitate aparte de pregătire a păsării, odată ce aceasta a fost sacrificată. Traducerile clasice precizează că preotul (kohenul) trebuia să ”frângă aripile păsării, fără a le dezlipi de trup”. Motivul exact pentru care ritualul era practicat astfel este necunoscut, fiind unul din numeroasele detalii de ritual din Tabernacol și Templu pe care Dumnezeu le precizează ca atare, fără a oferi o explicație sau justificare.
Însă eroarea de traducere provine din aceea că expresia ebraică ושסע אתו בכנפיו (”veșisa oto bicnafav”) presupunea ruperea în două a întregii păsări pornind de la aripi, și nicidecum (doar) ruperea aripilor. De altfel, Rași și alți comentatori interpretează cuvântul בכנפיו (”bicnafav”) ca făcând referire la pene și nu la aripi, o traducere mai corectă fiind astfel: ”să rupă [pasărea] cu penele sale, să nu le separe”.
Ideea este aceea de a păstra pasărea cât mai întreagă, și acest lucru în particular deoarece pasărea avea dimensiuni relativ reduse. În fapt, această ofrandă era adusă doar de către cei săraci, care nu își puteau permite un sacrificiu mai substanțial. Comentatorii evrei (Hizkuni, Rabeinu Bahya etc) explică faptul că ceea ce se urmărea aici erau două idei paralele și relativ contradictorii: (1) ofranda trebuia să fie prelucrată într-o manieră similară cu modul de prelucrare a ofrandei pe care o înlocuia, respectiv cu modul de pregătire al unei oi sau capre, care era tăiată în bucăți înainte de a fi pusă pe altar; și (2) prelucrarea trebuia să nu distrugă prea mult pasărea, ceea ce ar fi condus la obținerea unei ofrande prea ”mutilată” și nesemnificativă pentru Dumnezeu.
Pregătirea păsării era așadar făcută cu aceste două idei în minte, urmărindu-se obținerea a două părți cât mai mari și menținându-se totodată și ideea de tot unitar, simbolizată de faptul că cele două jumătăți nu puteau fi nici ele – conform poruncii divine – separate în întregime una de cealaltă.
* * *
A doua oprire o facem în versetul 2:11, acolo unde Tora interzice ofrandele care conțin produse dospite și ”miere”. Toate traducerile clasice redau într-adevăr termenul ebraic דבש (”dvaș”) prin ”miere”, care este și sensul din limba ebraică modernă. Dintre toate, numai NTR oferă o notă de subsol care clarifică parțial sensul pe care termenul îl are în ebraica biblică: ”termenul ebraic se poate referi la orice suc din fructe care fermentează”.
De fapt, interdicția din acest verset se referă explicit nu la folosirea în sacrificii a mierii de albine, ci a unei ”mieri” (suc dulce) făcute din fructe, preponderent curmale, un produs foarte popular în acea zonă geografică. În comentariul său, Ibn Ezra face chiar o trimitere la un verset din Cronici, în care același cuvânt este regăsit în contextul bogăției Israelului:
Când cuvântul s-a răspândit, evreii au adus cantități mari de grâne, vin, ulei, ”miere” [de curmale] și tot felul de recolte, și zeciuieli din ele, în cantități mari – Cronici 31:5
Versetul din Cronici este foarte clar în a preciza că acea ”miere” la care face referire textul biblic este ceva recoltat de pe câmp sau din livadă, asemenea grânelor, strugurilor, măslinelor etc., făcând așadar aluzie la recoltarea curmalelor și nu la colectarea din stupi a mierii de albine.
Ca fapt divers – însă nu mai puțin important – descrierea Țării Canaanului (Israel) ca fiind ”țara unde curge lapte și miere” are aceeași conotație în opinia multor comentatori, mierea din acel verset fiind tot mierea de curmale și nu cea de albine.
* * *
Iar ultima oprire din acest articol o vom face în versetul 4:22. Pentru a înțelege corect nuanța de traducere ratată în acest verset, trebuie însă să facem o scurtă trecere în revistă a câtorva versete anterioare.
Capitolul 4 se ocupă cu jertfele pe care cineva care a păcătuit trebuia să le aducă pentru ispășire. Fiecare paragraf prezintă un alt scenariu sau, mai precis, descrie o altă entitate care păcătuiește:
- נפש כי תחטא בשגגה (”nefeș ki teheta bișgaga”) – ”un suflet (om) care a păcătuit neintenționat” – în versetul 4:1
- אם הכהן המשיח יחטא (”im hakohen hamașiah ieheta”) – ”dacă preotul care a fost uns va păcătui” – în versetul 4:3
- ואם כל עדת ישראל ישגו (”veim col adat Israel ișgu”) – ”dacă întreaga obște a lui Israel va greși” – în versetul 4:13
- אשר נשיא יחטא (”așer nasi ieheta”) – ”când un conducător va păcătui” – în versetul pe care ne propunem să îl analizăm, 4:22
Primul scenariu este cel general. Celelalte trei sunt particulare, însă diferite în substanța lor. Legat de preot și legat de întreaga obște, Tora folosește cuvântul אם (”im”) – ”dacă [va păcătui]”. Prin contrast, legat de păcatul conducătorilor, Tora folosește cuvântul אשר (”așer”) – ”când [va păcătui]”.
Traducerile clasice redau toate aceste ipostaze prefațate de condiționalul ”dacă”.
Însă Tora nu folosește un condițional atunci când vorbește despre conducători. În această situație – probabil tocmai datorită poziției pe care o ocupă și a responsabilității pe care o au – greșeala sau păcatul conducătorilor sunt o certitudine: ”când un conducător va păcătui”. Singura necunoscută este așadar când se va produce greșeala, și nicidecum dacă…
Nu voi insista însă prea mult asupra acestei idei. Am vrut doar să o menționez aici, deoarece este o eroare majoră de traducere care trebuie semnalată. Pentru mai multe semnificații și implicații ale acestei particularități de text, vă invit să (re)citiți comentariul din urmă cu un an, în interpretarea magistrală a rabinului Jonathan Sacks.
Șabat Șalom!
Un subiect foarte interesant!
„… Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” (Exod 20:5-6, traducerea creştină)
Păcatele (spre deosebire de greşeli) se pot ierta sau totul se „plăteşte”?
Care ar fi deosebirea dintre greşeli şi păcate?
Cum se transmit păcatele (şi pedepsele Domnului) între generaţii?
De ce se plătesc numai cu viaţa (cu sângele unei ofrande)?
Abel a fost primul om care a sacrificat un miel (plăcut Domnului) stârnind „gelozia” fratelui său Cain?
Căinţa şi „spovedania” sunt condiţii suficiente pentru a obţine iertarea?
Exorcismul este o „tehnică” de eliberare întrebuinţată în iudaism, fără jertfă, prin invocarea în echipă a puterilor Divine?
Cel care se roagă pentru altul, preia şi „plăteşte” el însuşi greşelile sau păcatele celui pentru care se roagă?
Domnule, întrebările sunt foarte interesante, însă din păcate nu dispun de timpul necesar pentru a vă răspunde la toate și complet. În plus, orice răspuns va fi doar parțial și sumar din cauza spațiului limitat și a cadrului în care e el oferit, respectiv în subsolul unui alt articol. Temele pe care le abordați sunt vaste, unele implică subtilități de limbaj și concepte relativ dificil de balizat și clarificat, altele fiind subiecte pe marginea cărora s-au scris în iudaism volume întregi, de sute și mii de pagini!
Ceea ce vă recomand așadar – dacă sunteți interesat, desigur – este să căutați un partener de studiu permanent și constant: poate la comunitatea evreiască, poate online, poate un rabin dispus și apt să vă îndrume și instruiască. Este păcat sincer să căutați răspunsuri de tipul și magnitudinea celor pe care le solicitați acum într-un subsol de articol și, cu siguranță, este cert că orice răspuns ați primi va genera alte întrebări, care la rândul lor vor genera altele etc… Iudaismul și conceptele sale sunt un subiect extrem de vast și de aceea și timpul + spațiul necesare pentru a-l studia sunt vaste.
Extrem de pe scurt, iată câteva răspunsuri la unele din întrebările dvs de acum:
1. Și pentru păcate (de obicei intenționate) și pentru greșeli (de obicei involuntare) se poate face ”teșuva”. Pe scurt, este un concept care necesită recunoașterea greșelii, compensarea victimelor și o puternică rezoluție personală de a nu mai repeta greșeala pe viitor.
2. Greșelile / păcatele nu se transmit de la o persoană la alta. Fiecare om plătește pentru propriile erori. Însă comportamentul părinților poate influența, prin puterea educației și exemplului, comportamentul copiilor, care pot comite aceleași greșeli sau pot avea aceleași valori pozitive ca și generația anterioară.
3. Există și ofrande fără sacrificii animale, spre exemplu acea ”ofrandă de mâncare” (korban minha) pe care ați remarcat-o într-un comentariu anterior. Una dintre ideile pentru jertfele animale – astăzi înlocuite de rugăciuni și ritual sinagogal – era și aceea ca persoana care greșise să conștientizeze că el/ea ar fi meritat în esență pedeapsa, poate chiar pedeapsa capitală, ea fiind ”transferată” asupra animalului. O alta era faptul că generația în care aceste jertfe au fost instituite (generația proaspăt ieșită din Egipt) era una obișnuită cu violența și cu impulsul vărsării de sânge. Din acest motiv, tranziția către alte ritualuri (ex: rugăciunile) a și durat atât de mult, în respectiva generație tot ce se putea încerca fiind să se canalizeze respectivele impulsuri către un scop nobil și spiritual, respectiv serviciul divin.
4. Exorcismul nu este practicat în iudaism.
Mulţumesc frumos pentru raspuns!
O singură întrebare: Radiestezia este admisă, compatibilă sau necunoscută în iudaism?
Sincer, termenul îmi este necunoscut și nu am auzit de această noțiune în conjuncție cu iudaismul.
Tot ce pot să vă spun este că bagheta, pendulul sau ansa cu raportor utilizate de un „operator” iniţiat şi antrenat în radiestezie (biodetecţie) ar reprezenta fie o „pseudoştiinţă” (după unii) fie un”fenomen paranormal” (după alţii).
Primele aplicaţii (telurice) aveau ca scop orientarea în teren, detecţia şi localizarea surselor de apă şi a mineralelor, cunoscute de pe vremea lui Herodot.
Posibil însă ca primul „instrument” radiestezic să fi fost „toiagul” utilizat de Moshe (Moise).
(Moise si-a luat nevasta si copiii, i-a pus calare pe magari si s-a intors in tara Egiptului. Si-a luat in mana toiagul lui Dumnezeu. – Exod.4:20)
(Moise a luat dinaintea Domnului toate toiegele si le-a dus tuturor copiilor lui Israel, ca sa le vada si sa-si ia fiecare toiagul lui. – Num.17:9), etc.
„Toiagul”, care apare de foarte multe ori în Tora, să constituie totuşi o noţiune complet ignorată de iudaism?
P.S. Nu este o întrebare, doar un posibil subiect de meditaţie…
Toiagul lui Moșe nu este nicidecum o noțiune complet ignorată în iudaism. Iudaismul nu îl plasează însă în contextul radiesteziei, ci îi conferă alte semnificații: o dovadă de autoritate (regii și conducătorii în antichitate aveau adesea un toiag sau sceptru pentru a le marca puterea), precum și obiectul pe care Dumnezeu l-a ales să fie implicat în îndeplinirea miracolelor din Egipt și din deșert. Ceea ce este foarte important de notat din perspectivă iudaică este că nu toiagul în sine a îndeplinit minunile în Egipt și nici Moșe sau Aaron (ca ”inițiați”). Respectivele miracole au fost îndeplinite de către Dumnezeu, prin intermediul lui Moșe și Aaron și toiagului. O distincție foarte importantă în iudaism…
Mulţumesc!
Este corectă precizarea dumneavoastră.
Şi în radiestezie (biodetecţie), percepţiile sunt transmise şi îndeplinite tot prin Dumnezeu (este acelaşi).
Uneori, răspunsurile pot fi distorsionate de incapacitatea „receptorului” de concentrare în linişte şi pace sau de propriile sale dorinţe şi nevoi.
Cert este faptul că Moshe (cu mult înainte de Herodot) a detectat izvorul de apă în deşert, cu voia lui Dumnezeu şi cu „bagheta” sa (un toiag).
Dar, „poruncind” apei să ţâşnească (în numele său?) a fost pedepsit astfel încât să nu poată intra în Ţara Sfântă.
Sper că nu am greşit.
Repet sugestia pe care v-am mai adresat-o și anterior, aceea de a nu căuta cu tot dinadinsuri sensuri ascunse acolo unde ele nu există! Conform iudaismului, cele două episoade cu Moșe și stânca nu au nicio legătură cu radiestezia, ”detecția” apei, ”concentrarea receptorului” etc. Vă recomand să recitiți episoadele biblice respective (Exodul 17 și Numeri 20), precum și explicația oferită la acestea într-unul din paragrafele acestui articol.
Desigur, vă respect dreptul de a crede ce doriți dvs. despre respectivele subiecte (și altele). Însă vă reamintesc că site-ul DvarTora prezintă un punct de vedere iudaic și că spațiul dedicat opiniilor vizitatorilor nu este menit nici a găzdui polemici inutile pe vreo temă dată, și nici a promova idei străine domeniului de activitate al site-ului. Vă mulțumesc pentru înțelegere.