Și iată că am ajuns și în cea de-a treia carte a Torei, Cartea Vaikra (Leviticul)… Conform numelui ebraic, cartea reprezintă o ”chemare” adresată de Dumnezeu poporului evreu, sau mai precis lui Moșe, o chemare de a se apropia, prin ritual și ofrande, de spiritualitate și de cunoașterea Divinității. Conform numelui laic, consacrat în traduceri, cartea reprezintă o trecere în revistă a ritualurilor ”leviților”, cei care ajutau la transportarea și asamblarea Tabernacolului și din rândul cărora provin și kohenii, urmașii lui Aaron, care realizau efectiv ritualul zilnic.

Cartea — ca și pericopa noastră, de altfel — conține foarte puțină narațiune propriu-zisă. Avem de-a face mai mult cu descrieri, detalii ritualice, purificare, reguli de kașrut, relații de familie, legi agrare în Israel, sfințenie, sărbători și multe altele…

Însă toate au un început și acesta este cel pe care îl regăsim în pericopa acestei săptămâni.

O primă oprire pe care o facem în acest articol este asupra versetului 1:17, în care se vorbește despre sacrificarea unei păsări (porumbel sau turturică) aduse ca ofrandă pe altar. Versetul vorbește despre o modalitate aparte de pregătire a păsării, odată ce aceasta a fost sacrificată. Traducerile clasice precizează că preotul (kohenul) trebuia să ”frângă aripile păsării, fără a le dezlipi de trup”. Motivul exact pentru care ritualul era practicat astfel este necunoscut, fiind unul din numeroasele detalii de ritual din Tabernacol și Templu pe care Dumnezeu le precizează ca atare, fără a oferi o explicație sau justificare.

Însă eroarea de traducere provine din aceea că expresia ebraică ושסע אתו בכנפיו (”veșisa oto bicnafav”) presupunea ruperea în două a întregii păsări pornind de la aripi, și nicidecum (doar) ruperea aripilor. De altfel, Rași și alți comentatori interpretează cuvântul בכנפיו (”bicnafav”) ca făcând referire la pene și nu la aripi, o traducere mai corectă fiind astfel: ”să rupă [pasărea] cu penele sale, să nu le separe”.

Ideea este aceea de a păstra pasărea cât mai întreagă, și acest lucru în particular deoarece pasărea avea dimensiuni relativ reduse. În fapt, această ofrandă era adusă doar de către cei săraci, care nu își puteau permite un sacrificiu mai substanțial. Comentatorii evrei (Hizkuni, Rabeinu Bahya etc) explică faptul că ceea ce se urmărea aici erau două idei paralele și relativ contradictorii: (1) ofranda trebuia să fie prelucrată într-o manieră similară cu modul de prelucrare a ofrandei pe care o înlocuia, respectiv cu modul de pregătire al unei oi sau capre, care era tăiată în bucăți înainte de a fi pusă pe altar; și (2) prelucrarea trebuia să nu distrugă prea mult pasărea, ceea ce ar fi condus la obținerea unei ofrande prea ”mutilată” și nesemnificativă pentru Dumnezeu.

Pregătirea păsării era așadar făcută cu aceste două idei în minte, urmărindu-se obținerea a două părți cât mai mari și menținându-se totodată și ideea de tot unitar, simbolizată de faptul că cele două jumătăți nu puteau fi nici ele — conform poruncii divine — separate în întregime una de cealaltă.

* * *

A doua oprire o facem în versetul 2:11, acolo unde Tora interzice ofrandele care conțin produse dospite și ”miere”. Toate traducerile clasice redau într-adevăr termenul ebraic דבש (”dvaș”) prin ”miere”, care este și sensul din limba ebraică modernă. Dintre toate, numai NTR oferă o notă de subsol care clarifică parțial sensul pe care termenul îl are în ebraica biblică: ”termenul ebraic se poate referi la orice suc din fructe care fermentează”.

De fapt, interdicția din acest verset se referă explicit nu la folosirea în sacrificii a mierii de albine, ci a unei ”mieri” (suc dulce) făcute din fructe, preponderent curmale, un produs foarte popular în acea zonă geografică. În comentariul său, Ibn Ezra face chiar o trimitere la un verset din Cronici, în care același cuvânt este regăsit în contextul bogăției Israelului:

Când cuvântul s-a răspândit, evreii au adus cantități mari de grâne, vin, ulei, ”miere” [de curmale] și tot felul de recolte, și zeciuieli din ele, în cantități mari — Cronici 31:5

Versetul din Cronici este foarte clar în a preciza că acea ”miere” la care face referire textul biblic este ceva recoltat de pe câmp sau din livadă, asemenea grânelor, strugurilor, măslinelor etc., făcând așadar aluzie la recoltarea curmalelor și nu la colectarea din stupi a mierii de albine.

Ca fapt divers — însă nu mai puțin important — descrierea Țării Canaanului (Israel) ca fiind ”țara unde curge lapte și miere” are aceeași conotație în opinia multor comentatori, mierea din acel verset fiind tot mierea de curmale și nu cea de albine.

* * *

Iar ultima oprire din acest articol o vom face în versetul 4:22. Pentru a înțelege corect nuanța de traducere ratată în acest verset, trebuie însă să facem o scurtă trecere în revistă a câtorva versete anterioare.

Capitolul 4 se ocupă cu jertfele pe care cineva care a păcătuit trebuia să le aducă pentru ispășire. Fiecare paragraf prezintă un alt scenariu sau, mai precis, descrie o altă entitate care păcătuiește:

  • נפש כי תחטא בשגגה (”nefeș ki teheta bișgaga”) — ”un suflet (om) care a păcătuit neintenționat” — în versetul 4:1
  • אם הכהן המשיח יחטא (”im hakohen hamașiah ieheta”) — ”dacă preotul care a fost uns va păcătui” — în versetul 4:3
  • ואם כל עדת ישראל ישגו (”veim col adat Israel ișgu”) — ”dacă întreaga obște a lui Israel va greși” — în versetul 4:13
  • אשר נשיא יחטא (”așer nasi ieheta”) — ”când un conducător va păcătui” — în versetul pe care ne propunem să îl analizăm, 4:22

Primul scenariu este cel general. Celelalte trei sunt particulare, însă diferite în substanța lor. Legat de preot și legat de întreaga obște, Tora folosește cuvântul אם (”im”) — dacă [va păcătui]”. Prin contrast, legat de păcatul conducătorilor, Tora folosește cuvântul אשר (”așer”)când [va păcătui]”.

Traducerile clasice redau toate aceste ipostaze prefațate de condiționalul ”dacă”.

Însă Tora nu folosește un condițional atunci când vorbește despre conducători. În această situație — probabil tocmai datorită poziției pe care o ocupă și a responsabilității pe care o au — greșeala sau păcatul conducătorilor sunt o certitudine: când un conducător va păcătui”. Singura necunoscută este așadar când se va produce greșeala, și nicidecum dacă…

Nu voi insista însă prea mult asupra acestei idei. Am vrut doar să o menționez aici, deoarece este o eroare majoră de traducere care trebuie semnalată. Pentru mai multe semnificații și implicații ale acestei particularități de text, vă invit să (re)citiți comentariul din urmă cu un an, în interpretarea magistrală a rabinului Jonathan Sacks.

Șabat Șalom!

Share This